Movie Addicts

Exista un proverb chinezesc care spune ca, atunci cand iti parasesti dormitorul dimineata, ai nevoie de sapte lucruri esentiale pentru a trai, si anume lemne de foc, orez, ulei, sare, sos condimentat, otet si ceai. Totusi, a trecut ceva timp pana cand ceaiul a fost privit ca o bautura cotidiana sau chiar ca un articol de lux; intr-adevar, el era folosit in scopuri medicinale, iar in Pen Ts’ao Ching - unul dintre primele dictionare botanice din China, datand din perioada dinastiei Tang - este clasificat ca o planta medicinala amara.

În timpul dinastiei Chow, proprietatile revigorante ale ceaiului au început sa-i eclipseze utilizarile medicinale. La acea vreme, regii obisnuiau sa bea o infuzie grosolana de ceai, cu toate ca nu era prea populara, intrucat avea un gust extrem de amar. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 221 d.Hr.), chinezii si-au perfectionat metodele de colectare si preparare ale frunzelor de la plante de ceai salbatice. Ceaiul a devenit o bautura mai placuta la gust, care era foarte cautata de supusii regali. Într-o zi, la un banchet, regele a oferit vin tuturor supusilor sai. Totusi, unul dintre ei a refuzat, spunând ca se îmbata repede de la vin. De atunci, ori de câte ori regele servea vin la banchetele sale, acestui om îi dadea ceai. Acelasi rege a facut ca reputatia ceaiului sa se raspândeasca si mai mult când a daruit supusilor sai ceai. În perioada Celor Trei Regate (221 - 277), ceaiul a înlocuit vinul la banchete, deoarece oamenii preferau insusirile revigorante ale ceaiului efectelor ametitoare ale vinului.

Ceaiul a devenit din ce in ce mai la moda spre sfârsitul dinastiei Tang (618 - 907) si a atins apogeul, cunoscut ca Epoca de aur a ceaiului, în timpul dinastiei Sung (960 - 1279). Încetul cu încetul s-a nascut o traditie a bautului ceaiului, traditie care avea sa devina parte integranta a culturii chineze. Regiuni diferite si-au dezvoltat propriile obiceiuri legate de ceai, ca de pilda preparatul, servitul si bautul ceaiului, precum si varietatea plantelor de ceai pe care le cultivau. Acest lucru a dus la aparitia unei bogate si diverse culturi a bautului ceaiului pe tot cuprinsul Chinei.

Lo Yu, un carturar important, dar excentric, a fost autoritatea de prima importanta în materie de ceai din secolul al optulea, iar în jurul anului 780, a scris prima carte competenta despre ceai, intitulata Ch’a Ching. El a numit “ch’a” toate bauturile facute din plante de ceai, indiferent de modul de preparare sau daca erau nefermentate, semifermentate sau fermentate, deoarece pana atunci ele aveau nume diferite. Potrivit lui Lo Yu, existau deja unsprezece mii de ceaiuri. Ch’a Ching contine informatii amanuntite despre plantele de ceai, obiceiurile si traditiile legate de bautul ceaiului si de unde se ia apa cea mai pura pentru prepararea ceaiului.

“… Frunzele de ceai sunt produsul, intruparea celor trei elemente - Cer, Pamant si Om… prin Cer intelegem clima si vremea… prin Pamant intelegem fertilitatea solului… Om se refera la procesul, munca de a prepara ceai din frunze.”

Nimeni nu stie cand a fost descoperit ceaiul in China, cu toate ca, in semn de respect, acest lucru a fost atribuit in mod traditional miticului imparat chinez Shen Nung. Shen Nung a domnit cu saptesprezece generatii inainte de 2700 i.Hr. si este parintele medicinei chinezesti. Este renumit pentru cunostintele sale privitoare la proprietatile medicinale ale ierburilor si plantelor si, prin traditie, este venerat de farmacisti.

Exista doua versiuni despre cum a descoperit Shen Nung ceaiul. Conform primeia, Shen Nung gusta diverse feluri de plante cand dintr-o data i s-a facut foarte rau: gura i s-a uscat, limba i s-a umflat si s-a simtit infierbantat. S-a uitat in jur dupa un leac si a observat pe pamant niste frunze care cazusera dintr-un copac din apropiere. Din obisnuinta si curiozitate, le-a cules si le-a gustat. Desi amare, aveau o mireasma placuta si, dupa aceea, s-a simtit mai bine. A cules si alte frunze din acelasi copac si le-a luat acasa pentru a le studia proprietatile.

A doua versiune povesteste ca, intr-o zi, Shen Nung era obosit de munca, asa ca a facut un foc sub un copac pentru a incalzi niste apa. In vazul cu apa au cazut cateva frunze din copac. Cand a gustat apa, a constatat ca era dulce si amara in acelasi timp si a baut-o pe toata. Dupa aceea s-a simtit revigorat si mai treaz. Si-a dat seama ca descoperise o planta noua si folositoare si s-a hotarat s-o studieze mai bine. Se spune ca, atunci cand a gustat ceaiul, Shen nung a simtit cum trece prin el caldura, ca un dispozitiv care ii testa fiecare parte a corpului. De asta ceaiul a fost numit ch’a, cuvantul care in scrierea chinezeasca inseamna a testa, a verifica sau a investiga. Mai tarziu, i-a fost atribuita alta ideograma, care se pronunta tot ch’a, in care in partea de jos este infatisata padurea, in parea de sus, flori si iarba, iar intre cele doua parti, un om. Acest lucru simbolizeaza faptul ca ceaiul poate sa ajute omenirea sa intre in echilibru cu natura.

Dupa descoperirea lui Shen Nung, chinezii au studiat frunzele de ceai si au inceput sa le cultive. Primele insemnari ale recoltarii ceaiului dateaza din jurul anului 2000 i.Hr., cand bautul ceaiului era deja un obicei raspandit. In vechiul text medical Canonul Imparatului Galben despre medicina interna, doctorul de la Curte ii vorbeste marelui imparat Huang Ti despre arborii de ceai din regiunea rece Szechuan. Acolo copacii cresteau foarte inalti si drepti.

“Frunzele amare se numesc ch’a, hsuan si yu. Cresc iarna in vaile de langa parauri si pe dealurile Ichow (in provincia Szechuan) si nu pier in iernile geroase. Se culeg in a treia zi a lunii a treia (in aprilie) si apoi se usuca.”