Movie Addicts

In 1608 un englez,Thomas Koriath,facu o calatorie prin Italia.In timpul calatoriei tinu un jurnal in care asternu impresiile mai puternice.Descrise minunatele palate venetiene care se inalta din apa,frumusetea templelor din marmura ale anticei Rome si maretia amenintatoare a Vezuviului.Dar un lucru il izbi pe Koriath, mai mult decat Vezuviul si palatele venetiene.Iata ce citim in jurnalul lui:
” Italienii cand mananca carne, se folosesc de niste furci mici din fier sau otel,uneori si de argint.Nici un italian nu va voi sa manance cu mainile.Ei socotesc ca nu e biine sa mananci cu mainile deoarece nu toti mesenii au mainile curate.”Inainte de a se intoarce acasa,Koriath isi facu si el rost de o astfel de ” furca”.Furculita pe care o cumpara era insa foarte putin asemanatoare cu furculitele noastre.Avea numai doi dinti,iar manerul era de marimea dintelui furculitei.Sosind acasa, Koriat vru sa se mandreasca in fata prietenilor si a cunostintelor cu ceea ce cumparase.II pofti la o masa mare si, scoase furculita din buzunar,incepu sa manance dupa mada italiana.Toate privirile s-au atintit asupra lui.Iar cand le-a explicat ce anume era ciudatenia pe care o tinea in mana,cei de fata si-au exprimat doarinta de a privi mai deaproape unealta din Italia.Dupa ce se dadu mare cunoscator incerca sa-si arate priceperea.Dar intaia bucata de carne pe care o apuca de pe tava se desprinse si cazu pe fata de masa.Hohotele de ras izbucnira si sarmanul Koriath se vazu obligat sa-si varse furculita la loc in buzunar….

Cred ca am auzit melodia asta pentru prima si probabil ultima data, intr-una din zilele copilariei mele, la un televizor alb negru, cu lampi, pe care il mai repara tati din cand in cand, pentru ca mergea din cand in cand.

M-a marcat, am retinut putine versuri, mi-a ramas pentru totdeauna in memorie, in suflet. Cred ca era ‘93-’94 cand l-am auzit, nu mai stiu exact anul, dar cert e ca dupa Revolutia din ‘89. Acum… inainte de a gasii melodia, nu-mi mai aminteam decat un cuvant: “Eminescu!”, dar n-am uitat niciodata intonatia de pe parcursul melodiei, a acestui cuvant.

Sper sa nu fiu in eroare, dar din cate stiu, Ionel Aldea Teodorovici, interpretul acestei superbe melodii, a fost asasinat de rusi datorita patriotismului sau si activitatii sale pro Romania, fiind un frate al nostru, un basarabean cu inima, sange si dor de tara mama, de Romania.

Chiar vorbeam cu Maria ( s-a inscris si ea acum ceva timp pe blog dar inca nu a postat nimic ), aproape mi-au dat lacrimile cand am gasit melodia si am ascultat-o pentru prima data dupa atata timp.

Va las acum s-o ascultati si voi. Nu zic “sper sa va placa”, muzica nu e ceva care poate fi impus pentru a fi placut, fiecare om o simte in felul sau, tocmai de aceea exista dupa parerea mea atatea genuri, iar gusturile oamenilor in privinta muzicii sunt atat de diversificate.

La zidirea soarelui se ştie
Cerul a muncit o veşnicie
Noi, muncind întocmai, ne-ales cu
Ne-am ales cu domnul Eminescu

Domnul cel de pasăre măiastră
Domnul cel de nemurirea noastră
Eminee-eee-scu,
Eminee-eee-scu.

Mi-l furară, Doamne, adineaori
Pe înaltul domn cu tot cu lauri
Mă uscam de dor în piept cu plânsul
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul

Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa ţară
Eminescu,
Eminescu

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice
De avem sau nu dreptate
De avem sau nu dreptate
Eminescu să ne judece
Eminee-eee-scu

Acum am şi eu pe lume parte
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte
Ştiu că frate-mi eşti, şi-mi eşti părinte
Acum nimeni nu mă poate minte

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice
De avem sau nu dreptate
De avem sau nu dreptate
Eminescu să ne judece
Eminescu

Bine ai venit în casa noastră
Neamule, tu floarea mea albastră
Eminescu, Eminescu.

Intr-o seara batranul indian Cherokee i-a povestit nepotului sau despre lupta care are loc in interiorul fiecarui om. I-a spus:

-Fiule, lupta se da intre doi lupi care sunt in sufletul omului. Un lup este RAU. Este furie, invidie, tristete, regrete, lacomie, aroganta, auto-compatimire, razbunare, simtul inferioritatii, minciuni, falsa mandrie, superioritate si egoism. Celalalt lup este BUN. Este bucurie, pace, iubire, speranta, seninatate, umilinta, bunatate, bunavointa, empatie, generozitate, adevar,  compasiune si credinta.

Nepotul s-a gandit putin si apoi l-a intrebat pe bunicul sau:

-Care lup va invinge?

Batranul Cherokee i-a raspuns simplu:

-Cel pe care il hranesti u.

Hermes Trismegistul a sintetizat intelepciunea in 7 principii, numite Cele 7 Principii Hermetice.Respectivele principii sunt:minte,corespondenta,vibratie,polaritate,ritm,cauza si efect,generare.

-Minte: totul este minte,universul este mental.Totul este minte,universul este minte cristalizata,insa totul depinde de cum se foloseste si in serviciul cui se pune mintea.Se vorbeste de 3 tipuri de minte; minte senzoriala,minte intermediara si minte interioara.Cea din urma este unica ce ne conecteaza cu adevarul.

-Corespondenta: ceea ce este sus este ca ceea ce este jos si ceea ce este jos este ca ceea ce este sus.Adica ceea ce este in macrocosmos-universul-se afla si in microcosmos-in fiinta umana si invers.Din punct de vedere psihologic am putea spune ca ceea ce exista in tine se reflecta in exterior,iar exteriorul( relatiile cu ceilalti,situatii de viata,etc) sunt de fapt o reflectare a ta.

-Vibratie:Nimic nu este imposibil ,totul vibreaza.Nimic in univers nu este nemiscat.Pana si in roca dura si imobila( aparent) exista atomi cu protonii lor si electronii invartindu-se si vibrand in jurul nucleului, si el vibrant.

-Polaritatea:Totul este dublu, totul isi are opusul sau,extremele se ating.Totul are doi poli.Exista ziua si noaptea,barbatul si femeia,pozitivul si negativul,sus si jos,etc. Insa dincolo de bine si rau se afla absolutul.Tot ce ti se intampla este relativ.Nu exista bine absolut sau rau absolut.Ceea ce numesti tu rau,poate fi bun pentru tine in ordinea divina si ceea ce numesti bine se poate dovedi a-ti face rau.

-Ritm:Totul exista intr-un flux si reflux,o actiune si o reactiune,un avans si un mers inapoi.Viata omului se desfasoara in ritmuri specifice si e supusa unor schimbari care au loc periodic.

-Cauza si Efect:Nimic nu are loc la intamplare, totul se intampla in acord cu o lege.In viata orice cauza isi are efectul sau si orice efect se transforma in cauza.Chiar si cea mai mica si ascunsa fapta a ta isi va avea mai devreme sau mai tarziu efectul in viata ta.Nu justitia divina este cea care te pedepseste ci tu insuti prin ignorarea aceste legi.A cauzei si a efectului.

-Generare:Generarea se manifesta in toate;totul are un agent feminin si unul masculin.Generarea exista peste tot,totul are doua principii( masculin si feminin).Generarea este manifestata in toate sferele de constiinta: asa cum avem o mama si un tata fizici deasemenea avem un tata si o mama care au dat nastere constiintei noastre,sufletului nostru pentru a dezvolta intregul nostru univers interior.

Sincer nu sunt prea convinsa de aceste 7 principii,dar oricum e bine de stiut

Am vazut ca in ultima vreme, reportul la 6 din 49 a ajuns undeva pe la 10 milioane de euro. Fantastic! Tot ieri am auzit la tv ca nu stiu cate milioane ( auzi, milioane!? ) de romani au jucat cel putin un bilet in speranta ca vor da lovitura vietii. Prostii, eu n-am mai jucat la loto de mai bine de 8 ani. E o mare porcarie. Am avut noroc cu tati, care era jucator inrait si a cheltuit MULTI bani acolo. Nu zic ca nu a castigat deloc, a mai si castigat… probabil nici 1% din cat a jucat. Spre bucuria mea, nici el nu a mai jucat tot de atunci .

Acum, trecand peste faptul ca totul e o mare facatorie, isteria incepe sa cuprinda Romania. Aseara cand ma intorceam din oras, venind dinspre Teatru spre Casa Tineretului, vad inainte de Castelul de apa un grup care radea zgomotos si cu pofta de se auzea pana la capatul strazii fara probleme. La un moment dat, vad si alti oameni, care nu faceau partea din grupul respectiv, ca se opreau si fotografiau “ceva” la agentia Loto de acolo.

Ajung si eu in scurt timp acolo si ce vad…

Dincolo de faptul ca va dati probabil seama ca opera ii apartine vreunui inteligent care a facut asta pentru a se distra, s-a creat o isterie in jurul Loteriei in ultima vreme. I-a atras pe romani atat de mult incat au vise erotice in ceea ce o priveste.

Exact dupa ce am terminat eu de facut poza, de la poarta casei de langa imobilul in care se afla agentia, iesi o femeie mai in varsta, si printre gard, incepe sa zbiere la aia care faceau zgomot: “Ia mai plecati mai de aici, ca asta-i casa de oameni, nu de tigani!” N-am inteles prea bine de ce spunea lucrurile astea, dar trecand peste, vine replica unui, abia reusind sa-si tina rasul: “Tanti, vrem sa jucam la 6 din 69!” Atunci chiar am inceput sa rad si eu… mai cu pofta .

Femeia, deranjata evident de zgomotul creat si de nepolitetea tinerei generatii, continua sa vocifereze. Ultima replica pe care am mai auzit-o pentru ca nu m-am oprit deloc din mers dupa ce am facut poza si ma indepartam deci de locul acela, a fost: “Tanti, nu vrei sa joci la 6 din 69?”.

Trebuie sa incep prin a marturisi ca de ceva vreme ma framanta (re)gasirea unei paci interioare,precum si faptul ca am observat o pierdere a unei cantitati destul de mare de rabdare. Cauza deja o stiu,si mi-a fost si confirmata in unele surse pe care le-am folosit pentru a ma documenta in acest domeniu. Mai greu e sa elimin aceste cauze.

Dar inaintez prea repede. Am luat acum catva timp parte la o discutie mai mult involuntara despre budism. Pe acea vreme,deloc demult apusa,nu stiam mare lucru,si tot ce imi imaginam despre budism era aproape intru totul in neconcordanta cu realitatea. Dupa acea discutie am ramas pe jumatate convins de ceea ce auzisem,iar cand am gasit si in sursele mele mentiuni despre invataturile budiste am inceput sa fiu mai preocupat.

Cam in acelasi timp,neavand legatura cu descoperirea mea,am inceput sa privesc si filme asiatice,unul dintre regizorii care mi-a fost recomandat fiind coreeanul Kim Ki Duk,filmele lui fiindu-mi descrise (in scris :)) ) ca “pur si simplu captivante”,inocente, dar in acelasi timp capabile sa te “bantuie”,o transpunere plina de simboluri a realitatii in mediul filmografiei.

Si,spre uimirea mea,am descoperit ca nimic din ce auzisem nu erau minciuni. Nu am sa insist mult asupra altor filme de Kim Ki Duk,majoritatea fiind in general “greu” de patruns pentru cineva lipsit de rabdare. Dar m-a uimit cum “Spring,Summer,Fall,Winter…and Spring” este cel mai laudat din toate filmele sale,si de ce are cu un punct mai mult decat oricare altul pe deja nelipsitul Imdb.

Asa ca intr-o buna seara,acum 2 ore mai exact,l-am pornit. La inceput,am observat ca il priveam cu ochi de “european”,cautand sa identific temele,simbolurile,sa fac legaturi cu alte filme ale lui Ki Duk. Cautam asadar sa inteleg,si deja stiam ca gresesc. Dar nu ma puteam forta sa nu il inteleg asa. In primele minute deja ma framanta ideea ca am ajuns sa nu mai fiu in stare nici sa imi mai placa intr-adevar un film.

Dar dupa doar 10 minute,am fost captivat si mintea mea a luat o vacanta (intrerupta,ce-i drept,de rarisimele BUZZ-uri pe messenger,pe care nu l-am inchis - de data asta. Dar de fiecare data cand eram intrerupt,o simpla apasare de “play” garanta aceeasi vacanta.)

Filmul are un subiect simplu. Intr-un templu izolat in mijlocul unui fluviu,un maestru traieste impreuna cu un copil,pe care il initiaza in tainele budismului,pentru ca si acesta sa devina la randul sau un calugar. Filmul prezinta apoi aspecte din viata celor doi,incarcate de simboluri,de niste imagini rupte parca dintr-o poveste,pana cand existenta (acum) tanarului elev este tulburata de elemente din “lumea exterioara”. (mai mult nu pot spune fara sa divulg momente importante din film.)

Profund,descriptiv si extrem de captivant,filmul a devenit chiar inainte sa se termine numarul meu unu in topul filmelor referitoare la realitate,”Mulholland Drive” si “Eyes wide shut” fiind filmele mele preferate despre non-realitate. Filmul nu m-a plictisit nici macar pentru o secunda,pentru ca personajele sunt intr-o evolutie continua,iar regizorul este un povestitor daca nu extraordinar,macar extrem de credibil. Sa vad atatea cicluri,atatea greseli,atatea lectii invatate si atat de putine vorbe (cred ca acest film e unul din putinele in care daca am fi sa insumam totalul de cuvinte ar rezulta vreo 2 minute de vorbarie,raportate la aproape 2 ore de film) m-a facut sa inteleg ca “Spring,Summer,Fall,Winter…and Spring” e un profesor grozav,ca si maestrul din pelicula.

Cred ca este singurul film pe care intr-adevar l-as recomanda oricui,fie ca e iubitor de horror,comedii,sau alte genuri,pur si simplu pentru ca transcede orice notiune de “gen”. Sa cauti sa intelegi ce se intampla in acest film te va lasa cu nedumeriri la final. Problemele “discutate” sunt atat de cunoscute si de umane,incat nu le putem niciodata intelege cu gandirea normala. Printre lucrurile cu adevarat interesante in acest film este ca ,desi nu exista nicaieri ziduri,exista usi,ceea ce te duce cu gandul la alegeri. SI poate cel mai interesant este faptul ca regizorul este crestin declarat,desi intelege extrem de bine ideologia budista si nu se inlatura de la a-i “ilumina” si pe altii.

Per total,recomand oricui,si nu va sfiiti sa imi cereti acest film daca nu aveti de unde face rost de el. Kim Ki Duk e un adevarat maestru vizual,spiritual,etc etc etc. (ce mod de a incheia :))))))

De mult timp caut sa pun pe blog una dintre melodiile pe care le-as asculta la nesfarsit fara sa ma plictisesc. Inainte de a pleca la stagiul din Ungaria, am cautat cateva plugin-uri care sa-mi permita ( mie si voua ) sa uploadez fisiere audio ( in special .mp3 ) care sa poate fi rulate in timp ce sunt online pe blog. Am gasit cateva, le-am testat si merg, dar nu sunt cam ce vreau eu, asa ca o sa mai astept un timp pana sa adaug si aceasta optiune.

Melodia pe care voiam in mod special s-o pun aici se cheama “Acolo este tara mea“. Pentru unii dintre voi poate e celebra, clasica, unii poate nu au auzit inca de ea. E opera lui Tudor Gheorghe. Candva, cand voi avea mai mult timp, voi scrie un articol referitor la Tudor Gheorghe exclusiv. Pentru mine, exista toate genurile de muzica, fiecare cu particularitatile lor, Tudor Gheorghe si Gheorghe Zamfir.

Cand am fost in Ungaria, imi veneau mereu in minte versurile…

Acolo unde-s nalti stejari / Si ca stejarii nalti imi cresc / Flacai cu piepturile tari / Ce moartea-n fata o privesc / Acolo unde stanci si munti / Si ca si muntii nu clintesc / Voinicii cei cu piei carunti / In dor de tara stramosesc / Acolo este tara mea / Si neamul meu cel romanesc / Acolo eu sa mor as vrea / Acolo vreau eu sa traiesc / Acolo unde-i cer senin / Si ca seninul cer zambesc / Femei ce poarta la al lor san / Copiii ce pentru lupte cresc / C-acolo unde-ntalnesti / Cat tine tara-n lung si-n lat / Batrane urme vitejesti / Si oful celor ce-au luptat / / Acolo este tara mea / Si neamul meu cel romanesc / Acolo eu sa mor as vrea / Acolo vreau eu sa traiesc / Si unde vezi mii de mormane / Sub care-adanc s-au ingropat / Multime de ostiri dusmane / Ce cu robia ne-au cercat / Si unde dorul de mosie / Intotdeauna drept a stat / Si barbateasca vitejie / A-ncununat orice barbat / Acolo este tara mea / Si neamul meu cel romanesc / Acolo eu sa mor as vrea / Acolo vreau eu sa traiesc.

Heh, uite… cu ocazia asta statui 20 de minute, ascultai pas cu pas melodia, dadui de mai multe ori inainte si-napoi si reusii sa scriu versurile, exact asa cum sunt. Imi doresc sa nu fi omis ceva. Imi doresc sa le fi scris exact asa cum sunt. Imi doresc sa aiba acuratete perfecta. Versurile nu folosesc diacritice pentru ca mi-e somn si nu mai stau acum, dar in zilele urmatoare imi doresc sa am timp sale retusez si sa adaug si diacriticele necesare, acolo unde e cazul.

Acum, maestrul Tudor Gheorghe va interpreta asa cum numai el poate sa o faca, din suflet, din inima… Acolo este tara mea…

Cum ziceam in postul anterior, in Ungaria, in cele 5 zile pe care le-am petrecut intr-una din cladirile de vara din statiunea Zanka, pe malul Balatonului, am avut ca vecinii un grup de vreo 20 de nemti, cu varste cuprinse probabil in intre 12 si 20 si ceva de ani.

La inceput, ni s-au parut interesanti. Cladirea in care am stat avea forma unui X, noi stateam pe un palier, la etajul 2, iar pe celalalt palier, la etajul 1 erau cazate fetele ( care faceau parte din grupul de “nemţălăi” - asa le-am zis noi din momentul in care au inceput sa ne enerveze ).

Cum am ajuns acolo au si inceput sa vorbeasca cu noi, noroc ca noi nu intelegeam mai nimic din ce spuneau ele, dar oricum, m-a uimit faptul ca aveau niste priviri foarte… hmm… ispititoare.

Fetele ca fetele, nu prea faceau mare zarva, doar din cand in cand, mai zbierau sau se mai bateau cu cate-un pletos de-al lor, cu multi cercei in diverse parti ale corpului, dar erau acceptabile, adica nu creau deranj prea mare. Uneori era chiar distractiv sa le privesti.

Acuma, “masculii nemtalai” pareau tampiti, retardati, handicapati mintal, insuficient dezvoltati… nu stiu cum sa le mai zic. In prima zi, am trecut peste faptul ca urlau ca apucatii. Eu cel putin, nu eram afectat. La un moment dat incepusera unii mai mici sa-mi fie dragi, au jucat fotbalul cu Adi si Robert. Eu stateam sus la etajul 2 si faceam cat de cat pe traducatorul, pentru ca ma intrebau ai nostrii ai mici cum sa le zica ba una, ba alta.

Dar, a doua zi am avut parte de o surpriza fantastica. E scarboasa, a fost scarboasa, mie mi s-a parut nu numai imorala ci de-a dreptul sfidatoare si o dovada de multa prostie. Nu zic lipsa de educatie, nu zic ca erau prost crescuti, nu prea am eu clare lucrurile astea in minte si de aia nu o sa le folosesc aici. Dar zic aroganta si din nou prostie.

Ce-au facut tampitii… au prins momentul cand noi eram toti plecati la antrenament si au intrat in baia de pe palierul nostru ( cea care era situata intre camerele noastre ), au inchis capacul de la wc si ne-au asezat o gigantica supriza naturala si urat mirositoare acolo. Cand am ajuns, toti ne-am dat seama de miros si am inceput sa ne intreb care e sursa. Daca imi amintesc bine, cred ca Sabin a fost cel care a intrat primul in baie si a descoperit “minunea”. Culmea e ca, a fost atat de “tare” incat a mers, si-a luat aparatul de fotografiat si a imortalizat “opera de arta” pentru… eternitate si probabil pentru a le arata nepotilor si stranepotilor marile minuni infaptuite de confratii nostrii din marea UE, “nemţălăii”.

Ne-am dus si i-am chemat pe cei care se ocupau cu intretinerea cladirii. Au vazut cu ochii lor “the masterpiece” si s-au minunat mai rau ca noi. Femeia care a venit sa vada, a zis doar atat in momentul in care isi dadea ochii peste cap: “German bad”. Dupa ce au curatat ( de fapt, au aruncat capacele de la wc-uri cu totul ), vine unul la noi si ne zice aratand spre baie: “Beautiful”. Noi… “Sigur, da’ cu mirosul cum ramane?!”.

Am trecut noi si peste asta. In ultima noapte acolo ( atat a noastra cat si a lor ), ne-a povestit sensei ca s-au luat la bataie, ca au tipat ca apucatii, ca au facut ditamai taraboiul. Cand ne-am intors noi de la discoteca ungurilor pe la 2, vorbeam nici tare, nici incet, iar in momentul cand urcam scarile, in dreptul etajului 1 unde erau cativa dintre ei stand pe o banca, auzim dintr-o data: “Ssssstttttt!”. Cand mi-am intors privirea, vad o “nemtaloaica” foarte contrariata de faptul ca vorbeam ( cum ziceam, nici tare, nici incet, normal ). Ba frate, aia erau nesimtiti rau de tot!

Am ajuns ieri dimineata dupa un drum LUNG, de aproximativ 700 Km si mai bine de 14 ore. Cred ca unii dintre voi stiu unde am fost si cu ce scop, dar ca sa fie totul lipsit de ambiguitate, am fost la Zanka, in Ungaria, pe malul Balatonului, la un stagiu.

O sa incerc sa povestesc aici cam toata aventura de o saptamana pe care am avut-o prin Ungaria.

Am plecat vineri diminteata, pe 10 august. Plecarea era programata la 9, dar cum e deja normal pentru noi, am plecat pe la 11 si ceva pentru ca a intarziat microbuzul. Drumul pana la Timisoara, cu toate ca a fost refacut in multe portiuni, e inca extrem de prost, o adevarata aventura off-road. Prima chestie haioasa s-a petrecut inainte de Caransebes. Desi noi stiam ca plecasem cu rezervorul plin, ca fusese facut plinul, ne-am trezit cu rezervorul aproape gol, asa ca am mai facut o pauza de vreo ora pana ce sensei si tatal lui Adi ( unul dintre copiii care au participat la stagiu ) s-au intors cu un bidon de motorina.

Granita am trecut-o in jur de ora 20, ora noastra. Am trecut pe la Cenad ( de partea cealalta e Kiszombor ). Spre surpinderea mea ( placuta de altfel ), faptul ca am intrat in marea UE la 1 ianuarie conteaza pana si la controlul vamal. Daca anul trecut cand am trecut pe la Varsand ( Gyula la unguri ) intre punctul de control romanesc si cel maghiar era o distanta apreciabila de cateva sute de metri, acum aceasta distanta nu mai exista. Vamesii atat romani cat si cei maghiari controleaza impreuna trecerea frontierei, stau pe aceeasi banca, mananca seminte si vorbesc. Asta mi-a placut, sunt chiar si mult mai relaxati in privinta controlului. Toata chestia a durat mai putin de 5 minute, asta si pentru ca vamesii unguri o rup din ce in ce mai bine pe romaneste ( e normal nu, daca acum stau nas in nas cu romanii? ).

Mai departe… ne-am oprit de cel putin 10 ori pe drum, pentru a consulta harta. Numai bine, ne-am “ratacit” pe autostrada si am facut cam 70 de Km de-amboulea. Trecand peste asta, in noaptea aia am avut parte de o ploaie cum rar am vazut pana acum, in 21 de ani si ceva de viata. Stateam pe scaunul din fata al microbuzului si vedeam cerul cum se lumina aproape perfect la intervale scurte de timp. Iluminarile respective erau insotite de puternice bubuituri, aveai impresia ca sunt salve de tun intr-un razboi sinistru al intunericului acaparator. La un moment dat, i-am zis lui sensei sa opreasca intr-o parcare. Pe langa faptul ca era extrem de obosit, soseaua erau inundata, apa cadea cu nemiluita, stropii acoperea parbrizul “fara numar”, vizibilitatea era extrem de scazuta iar soferii pareau innebuniti de decorul specific parca filmului 300 si mergeau cu viteze ametitoare, noi aveam in jur de 100 km pe ora si totusi aia treceau pe langa noi ca rachetele, in doar cateva secunde dupa ce ne depaseau disparea undeva, in departare.

Ne-am oprit intr-o parcare, ora era cea a miezului noptii. Am dormit cam toti, asa cum am putut, cu intreruperi, pana pe la 2, dupa care am pornit din nou la drum. Cerul se astamparase, mai deschidea din cand in cand fante inguste prin care ieseau cantitati masive de lumina cenusie, insa parea un copil inocent pe langa cel care se daduse in spectacol cu doar cateva ore inainte.

Am ajuns la Zanka, statiunea unde a avut loc stagiul in jur de 3 jumatate ora lor ( 4 jumatate la noi ). La receptie, dam de un tip care abia rupea engleza. Abia ne-am putut intelege cu el. Ne pomenim ca nu avea chei de la camerele pe care le voiam noi, avea doar la camere cu cate 3 paturi. N-am avut ce face, asa ca am luat 4 din alea, urmand ca a doua zi sa mergem sa ne mutam intr-o alta cladire in camere cu atatea paturi cu cate voiam fiecare.

Am apucat sa dormim foarte putin. In jur de 5 ore, ne-am trezit si repede ne-am imbracat in kimono-uri, antrenamentul incepea la 9 dimineata. Noi, ca romanii inteligenti, am plecat in papuci, crezand ca antrenamentul se va desfasura in sala, insa a avut loc afara, pe un teren de bitum, extrem de nepritetenos pentru picioare, insa pana la urma a fost o experienta palpitanta, am avut parte de aproape 3 ore de presupunctura.

A fost pentru prima data, pentru mine cel putin, cand am facut antrenament pe ploaie. Si ce ploaie! O ploaie torentiala, o ploaie care ne-a adaugat cateva kilograme la greutatile ( stiu ca e corect “masele”, dar in vorbirea curenta nu prea e folosita varianta asta ) kimono-urilor. Aveam impresia ca am pe mine o armura, ma miscam precum un cavaler din filmele pe care le-am vazut cand eram mic, dar era o senzatie nemaintalnita pana atunci. Singurul inconvenient era ca apa era foarte rece, nu prea parea sa fie o ploaie de vara dupa temperatura apei.

La fiecare miscare, apa sarea intr-un mod nou si diferit, placut, uneori mai rapid, alteori mai incet, in functie de tehnicile pe care le executam. De la ploaia aia ne-am facut kimono-urile cam… colorate. Nu mai erau perfect albe, insa eu cel putin nu regret acea ploaie. E o senzatie stranie, iti induce o oarecare teama pentru cateva momente si totusi e placuta, e placut sa simti stropii cum iti uda complet, pe rand, parul, iti inunda ochii, se strecoara meticulos printre firele barbii, iti cad usor dar atenti pe gat iar in momentul urmator le simti raceala aproape de inima, strabatandu-ti corpul printre pectorali.

In momentul in care am plecat de acolo, eram toti ca niste … curci plouate . Am ajuns repede acasa, ne-am dezabracat de kimono-uri, le-am pus la uscat, am facut un dus firbinte dupa care am stat 1 minut sub apa rece, ne-am imbracat si am plecat la receptie sa ne luam alte camere, asa cum voiam noi. N-am gasit exact ce cautam, din nou am dat peste doua tipe care nu prea le aveau cu engleza, insa din fericire am fost luati in primire de o blonda ( despre care toti ziceau ca era “buna” … hmm … nu-i dezaprob ) care stia bine engleza si ne-am descurcat oarecum mai usor. Desi ne-am plimbat cateva ore bune intre cladirile unde ne puteam caza si receptie, pana la urma am reusit sa ne stabilim undeva. Din pacate, in cladirea unde am stat 5 zile am dat peste un grup de “nemtalai” tampiti, care m-au facut sa-mi schimb mult parerea despre confratii nostrii din marea UE, dar despre asta intr-un nou post.

Plouase si era destul de racoare, adica mai rece decat intr-o zi obisnuita de vara, insa, seara pe la 6 am hotarat sa mergem totusi sa vedem Balatonul. Ba chiar mai mult, ne-am luat slipurile pe noi hotarati sa facem baie. Si am facut :D, apa era buna pentru scaldat, insa cand ieseai afara te “imbia” un vant destul de rece care iti cam facea dintii sa clampane in gura. A fost bine, a fost placut, a meritat .

Cam atat pentru acum, o sa revin in zilele urmatoare cu mai multe detalii, impresii din Ungaria, de la Zanka dar nu numai si poate cu niste poze din aventura noastra :).

A cumparat tati Jurnalul National de luni, si ca in fiecare luni, suplimentul contine un cd al unui artist de legenda, cu muzica sau filmele sau diverse lucruri din activitatea ce l-a facut celebru. Saptamana asta e saptamana Elvis Presley.

Suplimentul e un fel biografie a celui despre care multi cred si afirma cu tarie ca a fost si va ramane de altfel, unicul rege al rock’n roll-ului: Elvis Presley.

Mai jos o sa transcriu 3 paragrafe scurte, ce apar pe chiar prima pagina a suplimentului din Jurnalul National de luni, 6 august 2007, dedicat lui Elvis Presley, paragrafe ce probabil ar trebui sa-i ajute pe cei care stiu sau stiau destul de putine despre viata sa ( din categoria asta fac si eu parte ) sa inteleaga poate, ce anume face dintr-un om obisnuit, un om deosebit, un artist, un geniu al domeniului in care performeaza. Eu cred ca oamenii care realizeaza ceva deosebit, reusesc sa realizeze acel ceva deosebit pentru ca au un alt nivel de contientizare, de intelegere al fenomenelor vietii, decat majoritatea care “doarme” chiar si atunci cand se trezeste din pat dupa lungi ore de somn intens. E “interesant” de studiat dupa parerea mea acel “ceva” deosebit, dar mai ales ce anume a dus sau cum s-a realizat el :).

Ambitios si dornic de succes

Era foarte dornic de succes, iar ambitia si dorinta lui erau sa ajunga star de cinema. Inca de la inceput a tintit departe. Foarte nerabdator, spunea: “Trebuie sa o luam inaintea altora”. Si a reusit: a vandut pana la moarte 600 de milioane de discuri single sau albume, iar in 1984, compania RCA Records a anuntat ca vanzarile totale, puse cap la cap, “ar putea inconjura pamantul de doua ori”.

Despre rege asa cum era el

“Sa fiu stilistul personal al <Regelui> era pentru mine o mare responsabilitate”, ne marturiseste Larry Geller. Dar faptul ca se afla langa un asemenea om a insemnat foarte mult pentru el. De-a lungul anilor petrecuti impreuna l-a cunoscut pe Elvis asa cum era el. A vorbit cu el despre toate lucrurile din lumea asta si in orice imprejurimi, la Graceland, in camera lui, la hotel, in avion, in salon, in studiori etc. Conversatiile lor erau infinite, iar Elvis iubea oamenii cu care avea ce sa discute.

Moartea lui Presley, o enigma, inca

Ca si in cazul altor nume celebre, precum Marilyn Monroe, James Dean, Jimi Hendrix sau Janis Joplin, care au incetat din viata in plina activitate, si despre disparitia lui Elvis s-au facut fel de fel de speculatii. In 1978, mai mult de 40% dintre americani refuzau sa creada ca The King ar fi mort. Prezicatorii anuntasera sfarsitul eminent al lui Elvis. El avea mare incredere in ceea ce sortisera astrele si credea in prezicerile astrale. Si-a asteptat moartea cu resemnare si curaj.